Lamentabilă ființă,
cearcăne albastre ai.
Sfredelești cu ochi-ți ageri
în nimic
și crezi că ai
posibilități mărunte,
care pot să fie praf.
Ele-ți dau totuși puterea,
să renaști dintr-un ecou
al speranțelor incerte
și al gândului netot.
Speri în arta reînvierii,
într-un trup deja inert,
nu te saturi să tot cauți
un impuls să-ți dea imbold.
Tu remarci că viața-i scurtă,
trece repede-n amurg,
dar nu vezi că tu ești omul
ce nu o resuscitezi.
Intră-n labirintul vremii,
caută să vezi vreun semn
plângi în hohote de-i cazul
și pornește unde vrei.