ridurile trupului mi se sprijină de drumuri, atunci,
sângele îmi pare o frică incoerentă, care seamănă
cu femeile ce se privesc în diminețile limpezi

deasupra doar cei înfometați, sfere lovite în miez
care mușcă din noapte, când
oasele nu mai simt blândețea cuielor

câinii timpului s-au scurs între cuvânt și o spaimă,
iar în frigul dintre noi a rămas prea puțină ființă

ca să tac