Când te-ai aplecat și i-ai ascultat inima,
tu ai simțit siluirea ce va să vină, atât de firesc precum toamna, într-un luminiș oarecare?

Nu. Nici măcar nu ai tresărit când unda ți-a lovit buzele care dureau de atâtea săruturi înghesuite în așteptare.
Nici măcar nu ai spus: Vai, aceste cercuri atât de normale! Vai, această inimă și acest trup, curând mă vor pierde! Cum vor recunoaște de-acum lumina din jur, prietenia cu toate?

Nu. Te-ai ridicat blând și ai privit Luna. Era dintotdeauna acolo, aproape de voi dezbrăcați, fascinată de sine. Ai privit Soarele, dinlăuntrul tău dogorind, ba chiar ai făcut câțiva pași către ușă. Ai surâs și din prag demonul geloziei ți-a surâs, topindu-se în fluturi de plumb pe genele îndrăgostiților rezemați, somnoroși, de aceleași cuvinte.

Târziu, mult mai târziu, vei fi început să privești cum înnegresc amintirile, uscându-se din picioare, ca niște frunze. Ca niște tulpini împletite. Noi (ce cuvânt straniu și surd) suntem acolo, în faza desprinderii, fiecare cu o regularitate perfectă a pulsului, cu aceleași mișcări argintii, toropite. Și ne bucurăm pentru atâta cruzime și atingem cuvintele și lucrurile care plutesc de jur-împrejur, atât de dragi și străine.