Un soare roșu răsărise pe cerul cenușiu,
Cu-o sete aprigă de sânge cuprinse tot ce-i viu.
Blestem ce zeii îl rostiră nimic nu-l prevestea-
Era o zi obișnuită senin ce se-ncepea.

Veni clipa ce făcu poporul să-și decidă soarta:
Să cadă-n beznă pe vecie, spre rai să-nchidă poarta.
Au crezut că-s demiurgi, mai puri ca orice lumină.
Spre cer un strigăt se-nălță că „Soarta ni se-nchină!”

Dar prea devreme s-au dezis de ființa lor umană,
Căci Hefes în taverna sa simțea o complită rană.
Cum e să fii prea diferit și lor să nu le-asemeni?-
Cel mai frumos e dintre oameni și cel mai urât din semeni.

Și durerea sa de-o viață umpluse tot vulcanul,
Putea distruge omeniri- era și ctitor, și tiranul.
Para furiei cumplite încinse tot văzduhul.
Era un coșmar ce lua viața, moment ce tăia duhul.

Când a fost să vadă fumul cumplit ce se-nălța
Poporu-a recunoscut cu groază nimicnicia sa.
Iar limbi de foc se revărsau să-nghită tot ce-i viu.
Iertare zeilor să ceară acum era târziu.

Lava ca un șarpe înghițea drumuri și castele.
Blesteme, strigăte și plâns se ridicau spre stele.
Toți îngroziți încercau să fugă, dar focul i-a pierdut
Și rând pe rând întreg orașul sub pară a căzut.

A doua zi doar scrumul negru mai fumega încet
Și vântu-n joc s-a prins cu el cântând un sec duet.
Tăcerea de mormânt lăsată ajunse chiar la zei,
Iar cerul trist a plâns căderea mărețului Pompei.