La geam
atârna
firav
maghiranul

cu rochia albă în brațe
a-nghesuit sub pat
cizmele negre de cauciuc
zestrea ei
să facă loc îndeajuns
pentru grații

cu El
uneori zilele cât o scrumbie
uneori cât balena

case
pruni meri paie vaci
porci oi păsări porumb
copii impozite furci
orori
brotaci pe luncă...

cu oasele ei mult întomnate
încearcă și-acum
să rezolve câte ceva

copiii
vin și pleacă singuri
ca niște viituri nefaste
nu simt
iar ea nu le rostește
cum i s-a oxidat lumina
așteptând
nici nu mai știe
ce anume