nu pentru noi sunt zidurile-acestea
nici mucegaiul incizându-ne somnul de uriași cu fețe blajine
nu ale noastre sunt blestemele
nici convulsiile băltind sângele până la ieșirea din sine
nici fețele șterse
în nesfârșitul parazitism al comodității timpului
chiar dacă uneori
viața ne-mbracă în cerșetori și-n loc de aripi
cărăm ciotul copacilor prăvăliți în singurătate
chiar dacă
nu pentru noi au venit solii aceia
emisari ai nebuloaselor nu-știu-cui
ne umplem pumnii de cuvinte
dinamităm întunericul
în închisoarea ochilor temători dăm cu lumină
ucenicim
luăm în arendă deșerturi
grandioși pelerini ai îngălbenitelor file gata oricând să-nceapă povești
aici
în golul din inima iglului


să iubești înseamnă să iei suflul zăpezii
un sfert din veșnicia ei
să intri în moleculă să prinzi hățurile cerului
să te-ntorci în copilărie ca și cum niciodată
n-ai fi plecat prea departe de tine

ne-au moșit ursitoarele
de atunci
am prins gustul destinului drogul desăvârșit
îl repetăm când lumina terifiantă a îngerilor dă de știre
tristețea devine pură ca și bucuria
globul de cristal în care se oglindește taina mâinilor Lui