Ni s-a-nsorit poteca din marginea de luncă,
La luminiș de codru, la luminiș de gând.
Este senin și-o lună de nedescris cuvânt,
Când umbra ființei noastre spre contopiri ne-aruncă.

Ne-nveșnicim visarea cu-n infinit crescând,
Ne alungim și dorul cu brazii de pe stâncă,
Ne regăsirăm șansa! Iar taina-i mai adâncă
Și-n sânul ei de flăcări cresc ziduri rezistând.

Voiam să fim de piatră, voiam să fim de fier,
Ferindu-ne și gândul, și ochii-abia închiși,
Dar amețiți de vraja cu aromat eter,

Nu ne-a iertat robirea cu dulcele-amorțiș,
Sub muta rază-a lunii complice la mister.
În rest - nicio schimbare pe mutul povârniș...