Iubirea-i un cuvânt rotund ca o tornadă
De magmă-arzând în care sori stranii strălucesc,
Bătută-n nestemate ce-au fost pe tron ceresc,
Cu flăcări și cu gheață vrând peste noi să cadă !

De unde vii, iubire cu zbucium nefiresc?
Rafale reci ne-acopăr dogoarea sub zăpadă,
Mareele din inimi se schimbă-n busculadă,
Iar aisberguri din oameni iată că se topesc...

Mai rar cerul din suflet voios ne-nseninează
Și-atunci ardem ca mucul din candele de-altar,
Dar cerul plin de lacrimi prea des se-nnourează

Surpând noian de vise clădite în zadar
Și cad în râu de doruri, nădejdi sau bună piază,
Ori se retrag tăcute curgând spre alt hotar...