văzută din mine
tristețea asta este
fluturele uriaș care
dând să iasă s-a împotmolit în propria-i nepricepere
în alte derivate cu ne-
este
golul acela pe care vrând să-l înghiți
te lași alunecat
nu strigi... nu te zbați... rămâi...
poate doar
cadrul din lemn multiplicat invocându-și imaginea
gustul ceaiului de tei exilat în copilărie

văzută din înalt
tristețea asta este
larva infinitezimală cu mușcături de piranha
universul știe... simte asta
altfel de ce atâtea livezi răsturnate
atâta nuditate în cuvinte și
puzderia de mâini amputate...?!
universul știe... simte...
își trage cerurile pe deasupra

văzută dintr-o fotografie
tristețea asta este
crăpătura estetizată
un fel de fulger lipind etanș haina și sufletul mumificat
aici
sângele miroase a vopsea... a chimicale...
dâre nesfârșite de praf... de ore... amortizează țipătul
distanțele tind spre 0 când raza cade perpendicular pe așteptări...
... despre ce vorbeam, de fapt?!