Focul se stinge inundat de ape
grăbite de durere,
umbrele se așază triste pe ochi,
chiar dacă privesc o ceață gălbuie
ea-mi trece prin față, fuge spre un orizont inexistent,
îmi vine să mor, dar nu știu s-o fac,
vine și o mulțumire fără niciun motiv.
Sunt un absent pe gânduri
ce-și frânge aripile lipsă,
timpul curge nedefinit dincolo de margini
într-un ocean pe care nu-l văd.

Când o să mă trezesc la realitate,
o să las un loc gol
ca o scorbură uscată-n trup
unde nu mai crește nimic,
dar păsările își vor face cuibul.