Zâmbind discret și cu mult har -
Cu glasul miere și venin,
Tu mă saluți protocolar
De câte ori ne întâlnim.

Cu nonșalanța unei viespi
Te joci cu inima-mi bolnavă -
Și nu mai știi cum să mă-nțepi -
Să-ți spun mai des că...îmi ești dragă.

Apoi te faci că-ți pare rău
Și mă dezmierzi și mă alinți -
Îmi zici că-s fraier, dragul-tău,
Iar eu te cred și-mi ies din minți.

Tăciuni aprinși par ochii tăi
Când „mă privești printe uluci” -
Atât de calzi și-atât de răi
Sunt, deopotrivă și mă-ncurci!

Ne ferim de toți și toate
Parc-am fi leproși, ciumați,
Când, de fapt, nu suntem, poate,
Decât ,,un pic înnamorați”!

N-aș vrea și totuși ne-mpresoară -
Printre fugarele priviri -
Aceiași tristă înserare
Ce-o vom păstra în amintiri.

Mai e puțin...La despărțire
Aș vrea să te sărut dar tu...
Tușești și spui că ești bolnavă
Și că-n astă seară...Nu!

„Poate mâine sau la vară -
Când mi-o trece - e mai bine! -
Pentru cei din jurul nostru,
Poate că și pentru tine...”

În sec - și de astă dată -
Înghit, iar, și dezolat
Iau mașina către casă -
Rămânând „neconsolat”.