În fiecare zi
De un infinit de ori



Și copacii mor
Așteptând în rând ca la tăiere
În a omului onor
Sacrificați pentru o clipă de plăcere.
Ne mișcăm, trezim, visăm
Fără ca-n viață să discernem
Ce e bine, ce e rău
Ce-i real sau ireal
Ce e bine nu-i real.
Nu conștiința, inteligența
E ceea ce
Ne face umani, geniali sau raționali.
Deși trecură
Eoni întregi
N-am învățat
Cum să trăim în armonie
În agonie
În entropie
Cu mișcarea pendulară
A timpului neînceput.
Orice făptură, oricât de mică
Inteligentă de-ar fi
Ca și noi ea ar distruge
Din spaime abrupte înălțate
O pădure milenară
Ar fi arsă, reclădită
Sub chip de om reconstruită.
Suntem o umbră
În căutarea dimineții
Noaptea găsim ce e tristețea
Fericirea de a jeli, bucuria de a sluji
Și totuși pentru a noastră mântuire
Tăiem la baza rădăcina
Rugându-ne ca și tulpina
Să stea dreaptă înălțată
Strigând zadarnic un crez impur
A mea ursire, a ta trăire,
A mea ofrandă, a ta osândă,
Un sunet alb de a viețui
Neputința de a muri.
Suntem aici, ai voștri stăpâni
Vai de noi căci prin
Tăiere
Ce distrugem ne înconjoară
Ca-ntr-o plasă a minciunii
A durerii, slăbiciunii
Și a bolii de a fi
Un om prea mic pentru a pricepe
Căci prin viața ce -o luăm
Noi la moarte ne condamnăm


Trecem și nu ne uităm
La umbra ce-o călcăm.