Ploua infernal și ne iubeam atunci prin mansarde
Blestemată fii tu, lună de Marte,
Acum când iubita-mi e atât de departe
Și n-am chef de ploaie, și nici de amor nu mai pot avea parte.


Am uitat și eu și poetul că în loc de cântat și de toamnă
Pe umeri ne plouă cu stropi mari, azurii
Chipul dulce de muiere cu ifos de doamnă
Cu ochii verzi și cu trup de Alhambră.

Mai strig doar așa, pentru mine mai mult și într-o doară
Că mi-e dor și mie vers, și mie clipă, și mi-e o noapte de vară
În sufletul mut, pe vertebra subțire ca un arcuș de vioară...

...Încetează odată cu jocul astă nebun și revino curând
Zăludă și-n gânduri visată primăvară!