vine noaptea iubirii noastre
în bezna rațiunii de a fi doi
șciopătezi, te-a sărutat pe gând Dumnezeu
încă mă scald în visul tău deasupra de fire
distanțele încep a se țese
în goblenul despărțirii

cu trup alături de mine, departe...
în verdele singurătății
e tânără rămânerea în unul; încă
îți încolăcești lutul pe după ultima noastră dimineață
când urcă vorbe din cafea
întru aducerii aminte
curând

învelișul șoaptelor de iubire năpârlește
rămânând carnea crudă a cuvântului
fiert în bezne de adio
în pielea iubirii scriem un ultim poem
pe zambila surâsului tău încă
crește o nouă primăvară,
alta decât
pe zvelta lumină a naturii

dar
prin urma ta înparfumată
e-o poezie ce-i fumată
de un zadar;
prin colțurile unei ape seci
te seci din mine tot mai mult
și urci în goane de tumult
și pleci