poemul intră-n cafenea
cu pași fermi
s-așează pe-un scaun înalt
n-atinge cu picioarele
podeaua dată cu lac
în jurul pupilelor
îi joacă roiuri de numere
nu vede lumea
își este sieși lumea
vede flori albe pe câmp
țigle roșii pe case
un pătrat de cer incolor
și poliedre neregulate
în loc de bărbați și femei
cu cești de cafea aburinde
pe mese
ar putea să se ridice
și să meargă la bar
printre licori ce strâmbă
muchiile vieții de zi cu zi
printre pahare
cu pântece generos
ar putea chiar să curgă
pe gâtlejul chiuvetei
până la decantoarele
ce se deversează în mare
s-ar strecura între
sânii tinerei de la bar
și-ar împunge cu ei
bolta cu stele
preferă să-și taie
cu dinții de carnasier
o felie de lume
pe care s-o numere cu degetele
pe-o claviatură
pe care s-o scrie pe-o partitură
în tonalitate minoră
cu sâni majori
țigle diez
și cer bemol
în flori de câmp albe
și zaț de cafea unde stă cubărit
viitorul