e primăvară și
anotimpul ăsta îmi revendică
spărturile / toate înălțimile
nu pot rămâne indiferentă
uite cum rup din mâinile mele
din respirație
din puținele cuvinte ce au supraviețuit
apocalipsei
am degetele reci / nu-mi ajunge niciodată
oxigenul
învăț să fiu și fără să spun
„mâine voi...”
destulă clipa asta în care
țipătul doare – semn că
sunt vie!!
sunt o femeie
cu probleme nocturne
pur hormonale
învățând să moară conștient în albul
nopților de insomnie
..... sunt a rochiei ăsteia roșii
a eșarfei turquoise pe care
nu le-am avut niciodată și care
îmi intră în piele...
sunt a miliardelor de miliarde de celule
ieșite din mine
așezate în iarbă cu
gândurile cerului când
Dumnezeu are rău de înălțime
sunt a tastelor ce suferă de sindromul atingerii
un fel de nevoie de dragoste personalizată....
sunt...
dar a câtor nu sunt?!
vezi bine
n-a mai rămas nicio porțiune
nici măcar pentru mine