atunci, în cârcelul cearșafului
mâna ta m-a luat de mână,
mâna mea, fără să vrea, a vrut
ca un martor:
“în seara asta trebuie să cazi
sub îmbrățișarea mea”
seară după seară după seară
de când s-a stins lumina

nu știu eu oare
că dacă pic în sărutul ăla
după care tot deschid ochii, dimineață după dimineață
dimineața voi coborî și mai jos de fundul sufletului
nu-mi știu eu vămile sinapselor
și, din punctul ăla, cum, ultimele iluzii vor striga,
fără ca tu să-mi trimiți măcar un zâmbet de salvare
cu plecare de pe aceleași buze

de atunci nenorocirea nu s-a-ntâmplat
martor mi-e sufletul
ne-au mai despărțit nopți haine
câteva linii
și linii de orizont
dar totuși pielea și-a-nvățat pe de rost lecția
lacrimile s-au oprit tot în buza aia de sus
buzele n-au putut vorbi zile după
fără de această pecete.

vezi tu
totul nu începe
și nu se termină
Înainte De Sărutul Nostru:
quod erat demonstrandum.