Dimineața iese în cădere pe ferestrele nopții,
într-un târziu se trezesc și cântă cocoșii,
bat clopotele cu sunete sparte cu ciocanul,
spiritul zilei așteaptă trecerea orelor de meditație.

Păcatele m-au adus până azi călare pe caii soarelui,
iertarea lor mă așteaptă în cer,
nicio moarte nu știe mai mult decât pămânul
unde rămân o vreme urmele omului
din care curg râurile sângelui.

Lumina m-a răsfățat cu darul cuvântului,
pesemne sunetele le-am cules din zbor
și s-au cuibărit într-o vioară
pe un ram noduros de suflet
să dea glas gândurilor.

În slava și misterul care se naște,
nimeni nu-și îngăduie să caute
acolo unde ceasurile se opresc și pornesc singure
cu acele pe cadranul inimii unei femei.