se trezesc dimineața devreme și stau la geam cât e ziulica de lungă
de nu mai putem să venim beți de la crâșme că ne văd ăștia
nu mai putem trăi din pricina lor
să ridicăm în orașul acesta un bloc doar pentru ei
un turn Babel al muțeniei
un ghetou al pensionarilor cu cimitir de jur împrejur
sau mai bine să construim un oraș al lor în care singurul vizitator poștașul să creeze ecouri dimineața pe străzile pustii
să nu ne mai vadă
să nu-i mai vedem
să nu ne mai fie rușine …
să nu ne mai fie rușine
dar pe de altă parte mă întreb (totuși) ce văd atunci când li se încrețesc frunțile și privirea lor doare
(cu siguranță nu la noi se uită)
îmbrăcați sărăcăcios preferă să nu fie observați
se ascund după perdele groase rămase din zestrea tinereții îndepărtate
ar merge la o plimbare dar n-au cu cine
partenerii lor de tristețe umblă pe alte cărări iar cei pe care-i mai au sunt departe
și atunci nu-i înțeleg după cine se uită dacă nu cunosc pe nimeni în orașul acesta
poștașul vine rar cu pensia sau cu vreo scrisoare
de la E-on sau Electrica
uite-i cum stau rezemați cu coatele în pervaz ca și cum ar fi vii
uite mișcă uneori
mai deschid câte o fereastră în afara cavoului de beton cu multe etaje în care au fost zidiți de indiferența noastră
respiră cu poftă aerul în care mulțimea se scaldă și asta le ajunge un timp
dar nu înțeleg după cine se uită
nu înțeleg de ce
și întrebându-mă de ce bătrânii stau la geam toată ziua
nu observ timpul cum trece
și stau tot mai mult la fereastră
perdelele nu mai sunt la modă de ceva timp
și mă întreb deodată (speriat)
noi unde ne vom ascunde când singurătatea ne va căuta tot mai des
iar bețivii din cartier nu mai pot trăi din cauza noastră