E bine că te cunosc.

Înainte să-mi închid ochii,
o fracțiune în care memoria se dezvelește
de vălul lăuntric din dorul ce își duce fiii acasă
dintre toți călătorii pe pământul uitării
tu ești acea liniște care apare din nimic,
ce se ridică peste umbre, precum un înger
care ține în mâna sa bucăți
din sufletul meu nimicit
desfăcându-mi cu grijă primele straturi de răni
care s-au așezat peste viață

Glasul tău îl port când mă opresc în întuneric
să deschid fereastra către sfârșit,
către toate căderile care mi-au rămas
să le amestec în sângele meu.

Sunt așa aproape de tine încât
nu mai pot desluși între vis
și ceea ce îmi întrece plăsmuirile fecunde,
nesupuse nici unor legi.

Când te privesc simt o căldură
care ține să mă înece
în întregime,
în imensitatea unor așteptări fluide și coagulante. Ca un fluture
destrupat, din care a mai rămas doar neputința
din zbor.