În mulțimea de nevoi care-mi macină nervii
pe genunchii tăi
de nu-mi mai pot suporta existența,
meditez în zadar
cum aș rupe lanțul câinelui turbat,
să-i dau drumul în lume să se facă bine
și să se întoarcă asemenea mie la jugul dinainte
nu doar vindecat, dar și cu altă speranță de viață
după închistarea și singurătatea mârâită-n fiecare zi
și bucuria unei porții înghițite pe nerăsuflate.

Nu mă mai recunosc nici în ochii tăi spălăciți de așteptare,
îmi plimb trupul ca pe un buștean pe roate
iar tu privești totul ca pe o călăuză
adusă de pe drumuri împotmolite de vijelie,
lăsat să-și revină în minți,
să capete măsura norocului avut
și să trăiască mai departe
cu credința că a scăpat de răul necesar ca pedeapsă.

Îmi las zilele să huzurească prin sat,
să se mângâie că n-am murit ca alții
duși de viituri în infernul păgân,
am o femeie
care nu mă lasă pierdut
ca pe o monedă ruginită,
fără valoare.
Mă-ntoarc acasă spășit și flămând
într-un cosmos divin.