Lumina își găsește farmec în crăpăturile oricărui loc,

Fie pe aripile unui pierdut porumbel,
Pe firele unui strălucitor păr de copil, care nu are grija viitorului nesigur,
Sau chiar pe ramurile unui firav cireș,
Care în toată gălăgia parcului înverzit de suflete pline de neajuns,
Reușește să-și păstreze florile rozatice pe ale sale mâini cicatrizate,
Iar aici, oricât mi-aș răcori fruntea în mila umbrei,
Lumina este cea care îmi încălzește spatele,
Întocmai ca un tânăr visător,
Care parcă te-ar cuprinde în taina viselor doar printr-o simplă mângâiere.

Ai o viață înainte, ți-ar spune orice gură naivă încă, dar din păcate,
În fiecare dimineață în care viața îți permite să-ți deschizi ochii...
Simți că deja e prea târziu...
Că nu mai ai timp...
Nu-i trist oare?
Oare lumina ta crezi că-și ascunde fața din cauza timpului pierdut prin sarcofage,
Sau în regrete?

Lumina își găsește farmec în crăpăturile oricărui loc,
Dar mai ales în crăpăturile unei inimi care chiar dacă este dezamăgită,
Rămâne mereu flămândă în căutarea adevăratei fericiri.