Natura se uită lung
la copilul zămislit
ce rupe cu
atâta
îndârjire degetele
mamei sale.

Și codrii lui Eminescu
țin în brațe
codrii lui Bacovia
ce țin la piept
copilul.

Și țipătul neștiutor
cheamă furtuni de foc divin
ce ard pământu-n jurul lui,
și părul, și ochii,
și pomii, și tot.

Iar razele ce scot
frunzele din lut
și le ridică între harpe,
azi mătură în ciuda lor
și ard copilul
nenăscut.