o să-mi obosesc frica asta
până când epuizată o să
mi se așeze în genunchi
în trecut o să mi se așeze
o să gâfâie o să mă implore
să-i dau dreptul la minima existență
la minima personalitate
să o fac de pildă
firul de ață pe care
îl descoși să intre lumina
memoria de nicio secundă
aceea de dinaintea oricărei faceri
oricărei spaime
animalul cuminte retras în sine care niciodată
mai mare nu va crește... nu va crește
poate
ca pe o căruță / ca pe un pământ / ca pe o femeie o voi umple
cu iarbă și cu cer o s-o umplu
cu vreo 4-5 îngeri
și cu ochii lui Dumnezeu
albastră să fie
mare să fie
poveste a cuvintelor
aducătoare de pace
o s-o-mbrac
în rochia verde
și-o să calc în toate cioburile
în toate morțile
în toate nimicurile
o să mă acopăr de prăpastie
de rănile celorlalți de toate păcatele
o să plâng da o să plâng cu toate cărnurile
cu toți ghimpii înfipți în mine
și o să urlu o să pun suflet și nume o să pun
în fiece piatră
o să deschid uși cutii ale pandorei
o să amorțesc da o să amorțesc
o s-o amorțesc
când mă voi trezi
voi fi o apă limpede