Ieri am fost
eu.
De ce-aș mai fi și azi,
când prin obloane
funinginea se scutură
de copaci?
Norii sparți freamătă
când își preling
vata între ei și
stropii îi ustură când
plâng
unul pe altul.
Munții își picură încet
umanul
în cer,
iar din foc,
frigul vindecă boala.
Pielea apei
se umple de bube
ce sparg visuri curente
în stânci de catifea.
Ar trebui să fim alți
noi ca să-nvățăm
să iubim.