Privesc dincolo de tăcerea leilor dormitând în savană. Căldura amiezii mângâie cu roșul flăcărilor creștetul aplecat al anilor pe care i-am uitat. Cine să-mi mai aducă aminte de mine, dacă Iubito lipsește din vocabularul viilor. Doar morții îl mai aud cu ultima picătură de sânge străbătând cerurile. Doar morții își mai strigă astfel pașii rătăciți printre nori, cu zâmbetul pe buzele strivite de sărutul celor rămași. Numele meu se confundă încă odată cu timpul. O altă Evă s-ar naște din venele mele curbate ca un răsărit, ca un apus dat în vileag de singurătatea celui ce nu știe a spune: privește Iubito dincolo de tăcerea leilor dormitând în savană, privește cât e de e târziu în fiecare noapte fără mâinile tale ascunse în rugăciune.

Privește Iubito...