intru
în fiecare dimineață
ca-ntr-un oraș străin
ținându-mă de o floare
mai mult de imaginea ei
și totuși același fum de țigară aceeași greață
surghiunindu-mi simțurile
glasul micșorat după draperii
aceleași tramvaie deraiate
aglomerație stupoare...
șinele pătrunzându-mi palma
ca un destin
simulez familiaritatea
jocul serios
dezinvoltura femeii care merge
întotdeauna într-un loc sigur
care niciodată nu ratează
cuvântul de la 7 dimineața
santinelelor le sclipesc baionetele:
orice suspect garantează multiple pretexte existențiale
la aprozar se vinde pâine:
mirosul zarzavatului sporește vremea cuminecăturii
pierd stările momentului
atemporală impersonală parcă nu mai doare
o frică albă îmi îmbracă oasele
nu țip
înghit otrava fluviului poticnit
a gândurilor copilului
niciodată mai mare crescut
simt
Mâna Mamei
Clopotul Înalt al Bisericii de Acasă