Invoc pasărea care zboară spre univers
și mă întreb până unde?
Nimic nu mă face să cred că rămâne o himeră
când lumina o însoțește albastră.

În mine a înflorit carnea și exultă
odată cu viața din bătăile inimii,
doar sângele clocotitor prin artere
trece printre trandafirii dragostei,
nu-i rupe,
îți înțeapă destinul și mor.

Pune-ți la ferestre
frumoasele curcubeie ale dimineții,
așteaptă femeia de ploaie,
te atige cu fiorul ei înlănțuit de fluturi

Poate vom pleca pe drumul izvoarelor
spre orașul acela unde coboară infinitul
în coloane și pe masă, tăcerea înghite umbre
sculptate pe margini rotunde.