Eu sunt nebunul de alb, să-mi iei din culoare!
E mult prea mult alb ca să mai știu unde doare.
Destinul meu tace și el așteptându-ți mutarea,
Te rog să nu întârzii să nu se așterne uitarea.

Să vii la troiță diseară, aș vrea să-ți vorbesc,
O rugăciune pentru anii trecuți să-ți șoptesc.
Au fost mult prea albi și nu au destule cuvinte,
Aș vrea să îi rog să mai stea, dar merg înainte.

Sunt acum mult prea alb și nebun să nu te aștept,
Culoarea de alb nu-i un dar, ci o rană în piept.
Și chiar de strâng nebunia în pumni, tot mă doare,
Iar pe tine te-aștept să vii să îmi iei din culoare.