mă întorsesem atunci la mijloc de Martie
Babele își scuturau cojoacele de zăpadă
tu înălbeai cerul cu cearșafuri
bunica
mai încolo
învârtea într-o cratiță norii
cineva tăiase mărul din dreptul ferestrei
furase și cele câteva mere de aur
rămăsese doar un ciot stingher
în mijlocul curții

„de ce ați tăiat mărul?” întreb
și-mi aud propriu glas ca un glonț rătăcit
cum mi se înfige în creier
tu îți zdrobești ultima lacrimă
de ascuțișul ta(ă)ios al liniștii
(bunica nu mai are lacrimi de mult!)
„nu știi? mă întrebi la rându-ți
din lemn de cireș se cioplesc scaune ale tăcerii
și păsări măiestre?

și-a zis că-l cheamă Brâncuși”…