azi am mers prin zăpezi
cu cearcăne și mănuși din lână
la poalele dealului se strângea cerul
parcă se oprea pulsul
marionete adunau ape
de la izvoare înghețate
se dădea la o parte timpul să mirosim iarna
să ne-o apropriem să o izbăvim
în felul nostru congelat impersonal
aveai fața împietrită existai să poți spune cândva
când totul se va fi topit că da
într-adevăr îți trăiseși zăpezile
am coborât până la serpentine până la
dezgolirea aceea cu gust de sânge
(un câine își dibuia umbra făcută sloi)
am trecut dincolo
pescăruși își prindeau aripile-n gheață
le auzeam țipetele în sistole:
ce frică le era păsărilor! ce frică!! și
cum pământul se mai crăpa sub tălpi!
am mers până la îngustarea potecilor
cineva ardea o grămadă de cărbuni încinși poate
niște gânduri ponosite
(odinioară un fel de strămoși învățau să supraviețuiască. nici prin cap nu le trecea cât de rudimentari cât de puțin igienici cât de inestetici erau!)
a mirosit a fum și a tămâie
în târziu se făcea jumătate-lumină
arțari își puneau clopoței în vânt până la
turlele mânăstirii până la pașii rămași acolo în preajma
angoaselor îngerului geruit