ți-ai construit propria cușcă
în care ai intrat singură
nici n-a contat răcoarea de peșteră a zidurilor
aerul rarefiat și mirosul de mlaștină
de pește putred
ai aruncat cheia dincolo de gratii
gata
îți strigau ochii
acum am să-mi desenez un cerc nesfârșit
în mijlocul tăcerii
prin care să umblu

și de-atunci umbli

dar nu mai simți foșnetul verde al frunzei
țărâna aspră
lumina
ceasul cu rotițele lui galbene
care împing timpul
detalii neesențiale
până la urmă
răspunderea pentru perpetuarea speciei
îți aparține oricum
nu te-a întrebat nimeni dacă-ți dorești asta
dacă poți hotărî în numele generațiilor viitoare
dacă le poți pune pe umeri povara aceasta
a procrea înseamnă a îngenunchea rațiunea
instinct

și nu uita că toate cercurile au fost mai întâi linii drepte…