Sunt bucățică ruptă din glia strămoșească
cernoziomul neaoș de Dunăre scăldat
sunt fiică de țăran menit să se spetească
să-nvârtă cu sârg sapa pe vetrele din sat.

Născută-s într-o vreme ce părea a fi bună
în satul străjuit de falnicii stejari
cu grăniceri păzind sub soare și sub lună
și-un ostrov mic punte către vecini bulgari.

Mai stăruie în minte excursiile-n vale
când în sfârșit sosea așteptata vacanță,
privirile-mi curgând cu Dunărea agale
din flori de câmp îngemănând speranță.

Azi după-atâta vreme scursă în veșnicie
mă-ndeamnă iarăși pașii pe drumul cunoscut
martori rămas-au plopii cu frunza mereu vie
și verdele câmpiei de mioare păscut.

Și Dunărea tot curge să ducă mai departe
izvoare cristaline culese dintre munți
și rădăcini ce-și sapă cărarea către moarte
încă se-ascund în suflet peste uitare, punți.