e ploaia asta cu miros de fum
țipătul surd al tufănicii
în pumnul neiertător
poate picioarele mele înfășurate
în bandajul noroios al toamnei
pe care cândva o vedeam
dintr-o poartă
pe podul ce da să cadă
în față
ochii mei se acopereau de perdeaua densă
gloanțele ciuruiau stropii castelul din imaginație
și Mama se făcea icoană
nu mai știam chipul cui atârna în perete
vreo sfântă... Sfânta din mijlocul casei
din mijlocul cerului?!
dacă vreodată prea mult pe Dumnezeu Îl iubisem
doar Îl înjunghiasem
suntem noi
la această masă
în centrul zăpezii
noi și iernile noastre
care veșnic ne iau
pe nepregătite
e vina
visului de Copil
care n-a vrut să mai crească... n-a vrut...
vina acestui pământ care miroase
înfiorător de la fel
astăzi știm:
nu de la iarbă asta vine
nici de la cuvinte
e o foame imensă nestăvilită
vina cui?
te privesc în ochi și îți spun:
n-am înțeles
niciodată
păsările
care
se hrănesc
cu alte
pă
sări.