Tăcere...
Nimeni nu poate șterge lacrima gri
durerea de a pierde
și neputința de a netezi răsărituri spinoase,

și dorul
acel dor de un chip risipit pe vecie,
arderi lăuntrice
rugi sfărâmate
este tot ce-a rămas.

Prea nouă-i durerea
prea șubredă-i lumea
prea aspră-i tăcerea
biată măicuță...

Atâtea decenii ai secerat grâul
cu palmele goale ai copt pâinea zilei
din mâna ta au răsărit covoare de flori
cămăși de bumbac și ițe pe natră.

Azi mâinile-ți tremură

cum să mai surâzi
cum să te mai scalzi în chihlimbariul
acestei toamne tivită-n culori
când ochii înoată în lacrimi
și inima sângeră.

Îți plângi nopțile și zilele
și eu plâng lângă tine
cerând îndurare...
26-09-17