Românie, Românie, superbă Românie !
Sfântul soare se oprește pe cer când ajunge în dreptul tău,
pentru că îți rostim cu duioșie numele ornat de noi cu diamante.
Toți munții tăi îți zâmbesc cu raze calde,
cu întreaga poezie de pe crestele lor amețitoare
care domnesc imperial strivind minele de aur de sub ele.
Florile tale se aprind de parfum și de vis de căprioare...
Se aude prin văi
murmurând miracolul din doinele izvoarelor tale
sfinte ca aghiasma,
iar noi admirăm pretutindeni flăcărișul crengilor de tei
ce se pleacă repetat și cu pioșenie gingașă
peste lacrimile de ghiocei din împărăția codrilor tăi.
Istoria ți-ai iscălit-o cu fermitate pe hrisoave însângerate,
pe cruci de eroi, pe falnice statui de voievozi viteji
și pe spade tocite în nesfârșite lupte victorioase.
Iluziile, dreptatea și libertatea ta
au atins plafonul înalt al gloriilor finale de neuitat.
Necazurile tale au devenit
tornade de ninsori cu dureri sălbatice
spulberate în final de cascade
de biruințe repetate secol după secol...
Niciodată, țara mea iubită, niciodată tu nu vei avea timp
să mori de neiubire, cum vor inamicii tăi de ieri și de azi,
nici de lipsă de energii regeneratoare, mereu crescânde !
Scumpă Românie, ideal al speranțelor noastre eterne,
fie ca ploaia sfântă de binecuvântări străvechi,
trimise cândva din Rai peste tine, prin Îngerul tău protector,
să revină iarși și iarăși cu noi puteri -
astăzi, mâine și în veci de veci !
Amin.