Noaptea nestăpânită și rece acoperă codrii cei bătrâni,
Mângaie dealurile neatinse cu a ei lumină de ani buni.

La umbra unui stejar o tanară stă și se framântă,
Vântul rece-i dezmiardă părul și buzele-i alintă.
Luna-i veșnică prietenă și slujnică tacută,
Întreabă zorile depărtate dacă spre ea se avantă.
Întreabă cerul și stelele care-i este chemarea,
Își va găsi odihna, își va găsi iubirea?
Haosul cuprinde mândrei tainică suflare.
Va avea fericire, răsplată-i lunga așteptare?
Frunzele căzute-i jelesc plânsul tăcut,
Va avea o încheiere al său urlet nevăzut?

Lumea-și va găsi pentru ea vreo alinare,
Va avea vreun rod, va piei în așteptare?
Al său zâmbet parcă-i demult uitat,
Îl va fi recăpătat, ierta-i-se-va al ei păcat?
Lacrimile-i stinse devin sânge clocotit,
Rădăcinile-i adună al său sprit obosit.
Pietrele vaită cu ea după al său iubit
Iar vietățile întreabă: Va fi venit, va fi murit?