ca pe o ploaie nemiloasă de toamnă
în așteptarea
din țipătul dropiei
să te faci că ți-este cum nu ți-a fost
vreodată mai bine
să mă iubești și
să-ți fie frig și
mare să-ți fie
și pământ și nepământ
să-ți fiu eu... și noi...

habar să nu ai
că m-aș putea face mai puțin
femeie
perfect muritoare sau
necruțătoare planta
crescând impudic în rănile tale
adu-ți aminte cuvintele
cercul în care cândva
te-au închis
ursitoarele

și totuși
iubește-mă
dincolo de
ușa asta închisă
de literele ei putrede
în care au încremenit țipetele
speriate spaimele albele
peste toate obișnuințele iubește-mă
peste multe sfârșiturile
ca pe un prăpăd
ca pe un blestem
dulce
iubește-mă

mai apoi

să rămânem întinși
să vadă cerul
cât mai este
după
ospățul
pă
să
r
i
i.