frica și-a pus
rochia mea galbenă poartă
numărul meu
aparent
aceleași discuții despre cum
să fii sigur pe tine
la o adică să iei la rost
universul oamenii mari
jucându-și rolul
peticul ăsta de pământ cu care
își încropesc chipul
dâra abstractă de lumină

dar ea

s-a prăbușit în patul meu
în sângele meu
în cuvintele pe care
tăcute
voiam să le trimit
către tine
mi-a dat drumul
undeva
pe o stradă nemaivăzută decât
în visul necunoscutului
niciodată în vreun fel
de cineva numit
niciodată în vreun fel
de cineva iubit

și am mers
ieșită
din mine
sub ochii trecătorilor
confundându-mă
cu o imagine veche
cu artista aia
foarte probabil cu pasărea întrebându-se
ce-i de făcut ce-i de făcut când
nu-ți mai recunoști
aripile?!!


de departe
într-o rochie galbenă
m-am văzut
pe mine
și eram
și nu eram
Eu
într-o doară
mi-am făcut semn cu privirea
ca și cum
dai să prinzi o nălucă vie
să omori o iluzie
nu puteam să ies
prin sticla ecranului
aerul îmbâcsit
o mie de fluturi morți
o mie de mine-uri
și tu...
tu....


din
co
lo.