E toamnă iubite, în parcu-n care-am stat,
un galben roșiatec plutește în derivă,
purtat de vânt tomnatec, ce cântă îngâmfat,
prin frunzele rămase, stând gata să plângă.

E tristă azi natura, cum tristă sunt și eu,
mi-e sufletul ca ploaia, înnourat și rece,
iar soarele îmi pare acaparat de-un zeu,
lăsând, ca într-o joacă, o rază care trece.

Mă plimb ducând cu mine, alături de tristețe,
momente fericite, venite cu-asfințitul,
mi-e cântul de iubire stins pe buze moarte,
nemaiavand cu cine să-mpartă azi sărutul.

Îngălbenită-i iarba, pe care calc azi tristă,
îngălbeniți sunt teii, ce ne-au încurajat,
să ne oprim o clipă din goana autistă,
să ne iubim un ceas vremelnic, minunat!

Să ne luăm de mână, să ne unim prin inimi,
să-mpărtășim în doi un vis de fericire,
să stingem din dorinți aprinse și din patimi,
să ne trăim cu patos momentul de iubire.

Dar totul e trecut, învăluit în neguri,
ca negura ce-acum acoperă copacii,
sub care odat-au ars scăpăratoare ruguri,
de suflete iubind, ca-n alte constelații.