Pe malul mediocru al mării ideale
nisipul se întinde pasiv și ignorant,
în timp ce conștiința-i s-afundă în neant
și niciun gând mai nobil nu-i stă în cale.
Firescul stăpânește și toate le supune,
iar tronul său se sprijină pe-un val,
purtat de-un vânt cu aer superficial
și toate, adormite, visează că-s prea bune.
Subtil se-nalță o stâncă în gândire,
crescând misterios elanu-i rațional,
lăsându-și la o parte veșmântul său banal,
țesut din impulsuri dictate de fire.
Pe culmile sale scăldate de nori
s-așterne tăcerea-mbrăcată-n lumină
și lin se revarsă o șoaptă divină,
iar stânca-i pătrunsă de idei și fiori.
Iau naștere coline, voind s-o imite
și-agale cresc lipsite de talent…
în mersul lor inconștient
se poticnesc prea repede nedumerite.
Dar slaba încercare treptat devine dramă,
iar geniul ce-o înalță începe să rănească
prin lovituri sălbatice, făcând să se-ntețească
în inima de stâncă solitară o dureroasă teamă,
căci nimeni nu ajunge s-aducă mângâiere
ce ar putea cuprinde stânca până la culme
și-o-nvăluie numai singurătatea de pe lume,
lăsând-o tristă în tăcere…