lucrurile noastre așteaptă
mi-e teamă să-mi aud glasul
aproape îți șoptesc:
suntem singuri
adunați într-o inimă
ghemuită în pumni străini
– această iluzie –
să nu se reverse...
să nu o revendice
viscolul / călărețul / spaimele...
năluca trenului bezmetic
așa de viu... așa de abrupt
fără drept de apel impunându-ne
ținute frugale / gânduri răzlețite /
marea îmbarcare
de fapt
bagajele sunt
constant pregătite
pe picior de plecare și scaunele acestea
toate orologiile bătând în gol... bătând în gol
aceeași clipă
peisajul cu trandafir și fântână pregătind locul
siluetei palide de artist
statornicit în mijlocul pustei
naiv... înfricoșat imaginând
lumile de dinainte
lumile de după...
domino-ul / plaza food – spectacolul
copacului pieziș ce va continua o vreme
să privească cerul prin vreascuri înzăpezite
bunăoară prin tristețea femeii la o fereastră...
și ușa.. ușa atât de ermetică
ascunzătoarea din lăuntrul ei
restul capcanelor deghizate în spații de joacă
sandalele mele pe un petic undeva
părul meu ondulat și ochii – mâinile tale
grijile noastre și ziua de duminică / florile de magnoliu
mesajul ce n-a mai apucat să se trimită...
toate-toate așteaptă
să o ia la fugă:
strânge-mă cât poți
în înstrăinat visul nostru!