În barcă
era un pescar rătăcit
În lumina inconștientului său.
Luna oglindea apa gândului meu
Care se scurgea în mine,
Prin oase și prin vine,
Prin acoperișuri și ruine.
Pescarul cobora cu mine
În mine
Sprijinit de de sine
Și de pereții abisului.
Se scurgea molcom și insidos
În apa infinită a luminilor scurse
Din soare.
În această apă care arde
Dar nu doare.

Bilele enorme
De la rădăcinile copacului vieții
Au culoarea întunericului,
Cusut și legat de pereții
Casei copilăriei mele.

Obosit de sine
Și deprins în rele,
Pescarul aprinse focul conștiinței în apă,
Care deveni suficient de generoasă
Încât să îl încapă.

Pescarule, du-te acasă
În lumea de care îmi pasă
Suficient de mult încât să caut aici
Senzațiile de mângaiere și urmele de bici.