Tot ce-și pune-n cap, nu încape,
dar nu se lasă încearcă lupta până la sânge
își înfrânge durerea și ajunge la capăt.

O parte din sine așteaptă departe
în ziua pusă pe fapte cu margini abrupte
pe care o trece pe punți suspendate,
ploaie cu ochi visători și temerari,
să nu alunece-n păcat.

Seara macilor devine sângerie.

Până unde se combină culorile sub lumina lunii
ierburile încep să foșnească de greieri
cum veșmintele răcoroase ale vântului.

Când vărsată puterea devine izbândă
au aceleași reflexe pe curbele de foc.

În lumina fosforului din splendoarea nopții
pândește clipa ce naște miracolul
și sufletul dezbrăcat de simtomele vieții
devine plutitor ca frunzele toamnei.

El știe că nimicul nu se stinge
de toți cei care vor să ajungă-n final.