un copac difuz
gesturi acoperite
destinul discret scutindu-mă
de crizele patetice ale marilor nedreptățiți ai Sorții
de voluptățile exasperante ale celor ajunși
să revendice zeilor laurii / nemurirea / apele ploii
pe peticul îngust încape
o porție din fericirea celui deprins
a trăi simplu
aproape gol
bunăoară cu jumătatea de verde și visul
iasomiei pe neașteptate ivite
în încăperile inimii omului
ce din când în când își crezuse
dumnezeul pierdut
mereu așteptase...
atunci
ai putea plânge și
nu s-ar face întuneric
o lume de sunete ar mângâia
rănile adâncite ale tăcerii
bolile de moarte ale singurătății
marile depresii / abandonul timpului
lui însuși rob
întregită pădurea ar umple albul
din preajma călătorului
într-o doară poposit
la curțile îngerului
desculță aș alerga
punându-mi pământul într-un colț
reîntorcându-mă tiptil
pe înserate
fără nicio dramă