așa cu ochii înfrumusețați
de moarte
femeia din mine are
sălbăticia timpului niciodată îmblânzit
port neprieteniile vremii când tu
existai lejer la voia întâmplării
într-o perpetuă stare de grație
mă istovea felul în care pământul
îmi exploata sângele
gladiolele albe din fața casei tale
ieșeam…
încercam să-ți știu numele
pietre fumurii de ape pierdute
încercuiau memoria
ora mea trecea hăituită pe lângă geamul
dincolo de care o lume
atât de normală se perinda
calești cu zurgălăi
zăpezi pe care să pui mâna
roșii obrajii colorând cerul
în cuvântul viață
îmi pierdeam echilibrul
acolo în susul frânghiei mele
sensurile se rarefiau în marea spaimă
eram țapul ispășitor… privilegiata?!
mi-am văzut mai apoi chipul
am înțeles:
trebuia să mă nasc din nou!