florăreasa de la colțul străzii povestește. un om s-a dus. prea departe. prea ușor să-i dai morții un nume.
ajung acasă. rămân o clipă în fața ușii. încerc să-mi amintesc ceva. nimic, poate. scot cheia. o rotesc o dată, de două ori, de trei ori. merg în baie. dau drumul la apă. mă dezbrac. apa curge. mă scufund în cadă. închid ochii. liniștea intră în sânge. apa urcă încet. caldă, ca brațele mamei.

trec pe un pod de flori. peste o apă roșie. mă întâlnesc cu un pom. îi spun pe nume. mă întâlnesc cu un om. îmi spune pe nume. la capătul visului, mă îmbracă.

trupul meu arde ca o lumânare. flacăra se înalță și vorbește într-o limbă ciudată. îngerii stau la masă, tăcuți. mestecă o dată, de două ori, de trei ori și îngroapă oasele, să fie semințe pentru cei ce vor fi. mai apoi, se îmbată cu apă îmbăiată și petrec, până sună ultimul ceas. cocoșii cântă pe mormintele aburind ca pâinea caldă.
la colțul străzii, florăreasa spune aceeași poveste.