și dintr-odată ne amintim cum oamenii

dorm singuri acasă.

cineva a uitat să îi învelească. acum sunt bolnavi
iar în mintea lor s-a îngropat o turmă de cerbi

care cândva au păscut liniștiți ,
într-o pădure de conifere, din norvegia.

în spectactolul live nimeni nu vine pregătit, nimeni
nu este regizorul. doar căutarea ne strânge de gât,

până ne sugrumă glasurile.
așa au murit și cerbii, iar coarnele lor ne-au ieșit prin piele.

în transmisiune directă
am așteptat mereu regizorul de imagine să dea drumul semnalului.

poate oamenii au fost tot timpul singuri și caută încă
the human emotions. în acest format ne-am amintit
ultima dată când am privit peste dealuri,

căutând orașul și piața sa centrală aglomerată.
soarele care își întinde roba portocalie atât de vie peste atmosferă.

și am mers
până aproape, cât mai aproape. dar dincolo,

marginile pământului sunt încă acoperite cu zăpadă chimică.

încă nu se poate coborî
se respiră greu,
în cămăsile de forță, se respiră cu putere.

iar trupurile noastre stau întinse la soare, pe sârme
până se usucă. până emisiunea se termină. iar regizorul strigă /cut.
fără niciun fel de emoție.