soarele a părăsit curbura pământului
mă învelesc în această iarnă precum ann boleyn
cu lama cuțitului nimic nu diferă de ieri zilele acestea modeste în care
astepți răsăritul să te salveze de nopțile de nesomn

este o ecuație a gândirii și a vorbirii în care toate îți sunt necunoscute
păsările, amfibiile, cerul, toate au puterea de a te debusola
nicio întindere de ape în care să înoți

pentru că ești femeia pește
care nu spune nimic când o să fie omorâtă de aburii otrăvitori ai mlaștinilor

eventual voi scoate o mână afară. două & voalul de ceață mi
se va prinde gât ca un laț
dar voi fi fericită pentru că acum sunt așa liberă

aerul se împrăștie ca un diavol în jurul meu
îți
jur
pace ție

stăpâne, cu acelasi drag cu care îmi împart mâncarea copiilor
cu aceeași nevoie de libertate pe care mi-o dă

un drum înafara orașului într-o noapte înstelată și o lună care de departe
pare că vrea să mă sfâșie & să mă-nghită,
și eu uite, zâmbesc în cameră, în unghiul ei mort și mă las absorbită.