să nu se prindă lumea asta să nu se prindă
că habar n-ai tu
că ea există

pe splaiul Unirii
altă Golgotă
trandafiri galbeni și lalele aproape roșii
tu la o voie a întâmplării
cine știe dacă nu cumva
chiar te gândești la Dumnezeu
și căderea se face ficțiune

mergi cu toate deschiderile
o corabie de uscat etalându-și în orb pânzele
în vidul cu densitate redutabilă
de aceea poate instinctual porți roșu
o tăcere care nici acum nu știe
să existe în afara cuvintelor

îți reprezinți frica
în desene rupestre
bulevardul relicvelor oferă
circumstanța atenuantă
vezi om și pasăre
în fața marelui tărâm
niciodată conceput pentru

din preaiubire ar putea să crească iarbă
niște priviri mai-puțin-mioape
40 de litri pe metru pătrat într-o secundă
ploaie uriașă
grămezi de suflete

mergi către... mergi...
să nu te prinzi să nu te prinzi
că habar n-are lumea asta
că tu exiști
că eu...

în ultima clipă
un selfie mă salvează
de toate prejudecățile
și sunt vie
sunt eu

p.s.: (și totuși!) lăsați cuvintele să vină la mine, lăsați-le!